Povestea batranului si cainelui - Anunturi caini de rasa de vanzare

Go to content

Main menu:

Totul despre cainele tau > Viata de caine

O viata de caine 3
 


Bătrânul și câinele
**************

     Acolo unde ziua brazii îmbrățișează cerul albastru, iar noaptea își întind brațele, încercând să atingă miliardele de stele strălucitoare, acolo unde un izvor rece și neastâmpărat țâșnește din stâncă și pornește grăbit spre vale să-și întâlnească frații, acolo, la poalele munților, își ducea traiul Bătrânul și câinele lui.
     Bătrânul trăia într-o cabană veche, în mijlocul unei păduri de brazi, înconjurat de liniște profundă, departe de sat. În iernile lungi și reci se încălzea la șemineul dărăpănat, care a avut și zile mai bune în trecutul îndepărtat. Vara stătea tolănit pe banca din fața cabanei, îmbăindu-se în razele soarelui care apunea sau răsărea, ascultând șoapta pădurii. Din primăvara până în toamnă târzie adună lemne de foc din pădure, ca la iarnă, când potecile erau blocate de căderile de zăpadă, să se poată încălzi la focul lor. Avea o grădină micuța unde își cultiva cele necesare traiului zilnic. În spatele casei, într-un coteț improvizat cotcodăceau trei găini bătrâne, care din când în când mai făceau cât un ou. La vârsta lui - 83 de primăveri - toate acestea deveneau o povară, la care făcea față tot mai greu și mai greu.
     Cabana, în care trăia Bătrânul, cândva era reședința de vânătoare al conducătorilor marelui și unicului Partid. În vremurile acelea Bătrânul era administratorul acestei cabane, rol ce l-a moștenit de la tatăl lui, care, înainte de naționalizare, era proprietarul acestui domeniu. Încă își amintea dezgustat de chefurile făcute de Gheorghe Gheorghiu Dej, sau de familia Ceaușescu când veneau la vânătoare. Întotdeauna, după aceste chefuri avea nevoie de săptămâni ca să repare și să pună ordine în cabană.
     Acum, după zeci de ani de la aceste partide de vânătoare, era liniște în poiană. Noii „conducători” au uitat de cabană, erau prea ocupați de îmbogățire, tăierea pădurilor sau eutanasierea câinilor vagabonzi.
     Pădurea încet-încet și-a revendicat drepturile seculare, s-a apropiat tot mai aproape de cabană și înghițea poiana, amenințând cu asimilarea și cabana.
     Nu exista telefon sau acoperire la rețeaua mobilă, electricitatea a fost tăiata de vreo 20 de ani, când, după căderile mari de zăpadă din acel an, au cedat cablurile care aduceau lumina în nopțile întunecoase din cabană. Nimeni nu a încercat să remedieze defecțiunea, nu erau interesați în asta, deși atunci Bătrânul a făcut zeci de cereri la companie. Până la urmă Bătrânul s-a împăcat cu ideea că nu o să mai aibă curent electric, și într-un fel era bine așa, oricum nu avea din ce să plătească.
     Lumânări își cumpăra din banii pe care-i primea din când în când de la vânătorii rătăciți, care se adăposteau la cabana lui. Oamenii din satul cel mai apropiat mai treceau pe la cabană și-i aduceau de ale gurii. O femeie – fosta prietenă cu fiica bătrânului, fiica decedată într-un accident groaznic în vara anului 2003 – trecea mai des pe la cabană, aducea pâine, mâncare și făcea curat în odaia Bătrânului.
     Dar Frank, cum se numea Bătrânul, nu era singur.
     Îl avea pe Ajax, prietenul și tovarășul lui devotat, un labrador de culoarea unei nopți fără stele, negru scrum, cu cap mare și rotund ca luna plină, piept mușchiulos și labe groase, puternice. Ochii erau de culoare negru strălucitor care denota multă inteligență și afecțiune. Ajax în primăvara a împlinit 14 ani, o vârstă respectabilă pentru un labrador.
    Oamenii din sat, când treceau pe la cabană niciodată nu uitau de Ajax și îi aduceau și lui hrană. Pe cât de subțire și slab era Bătrânul pe atât de rotund și gras era Ajax, sătenii spuneau, mai în gluma mai în serios, că nu există încă un câine atât de gras în județ.
     De multe ori Bătrânul își împărțea și ultima bucată de pâine cu câinele lui. Important pentru el era ca Ajax să aibă ce mânca, chiar dacă el,  Bătrânul, suferea de foame.
     Primarul și Femeia încercau în zadar să-l convingă pe Bătrân să se mute într-un azil de bătrâni, unde putea fi îngrijit și întreținut în condiții bune. Bătrânul nu a fost de acord cu asta. Într-un azil nu au ce căuta câinii. Și fără Ajax el nu concepea să părăsească cabană. De mulți ani avea o cameră rezervată în acest azil, dar Ajax era foarte sănătos și plin de viată.
     În iernile geroase cu multa zăpadă cabana era blocata de restul lumii. În aceste zile și săptămâni mâncau cu porția ce a adunat Bătrânul în cursul anului și se încălzeau la focul din șemineu. Împărțeau patul, încălzindu-se reciproc, sub păturile vechi, trecute de vreme.
     Când treceau vânătorii pe la cabană, le povestea de vremurile trecute, de aventurile trăite și între timp îl mângâia pe Ajax, care stătea neclintit lângă piciorul lui. Om și câine se priveau în ochi plini de dragoste, ceea ce încălzea inimile oamenilor.
     Cum putea Bătrânul să trăiască zeci de ani singur în sălbăticie? Era fericit! Avea totul – de fapt nu avea nimic, doar amintirile – și desigur, îl avea pe Ajax. Toata ființa lui strălucea de dragostea față de companionul, tovarășul lui fidel. Pentru multe persoane care au trecut pe la cabană, întâlnirea cu Frank și Ajax era ceva de neuitat.
   
***

     Într-o dimineața răcoroasa de toamna târzie, când frunzele ruginii acopereau poteca, doar brazii rămânând neschimbați proaspăt la culoare, Femeia din sat a pornit din nou spre cabană. Pe umeri atârna un rucsac greu, plin de provizii pentru Frank și Ajax, adunate din bunăvoința sătenilor.
     Pe Bătrân și pe Ajax nu i-a găsit în cameră. A lăsat rucsacul cu provizii pe masă și a ieșit să-i caute.
    Nu erau nici pe bancă, unde stăteau tolăniți toată ziua la soare, privind și ascultând cum șușotea pădurea de brazi.
    Un sentiment de neliniște și îngrijorare a pus stăpânire pe ea.
    I-a găsit în spatele cabanei, la marginea pădurii.
    Bătrânul stătea în genunchi, aplecat peste o grămadă de pământ proaspăt săpată, și-i șiroiau lacrimile pe fața uscată și plină de riduri.
    Bătrânul stătea lângă mormântul lui Ajax, și plângea cum nu a făcut-o niciodată.
- Ajax al meu! Dragul meu Ajax, s-a dus... – repeta într-una în timp ce îmbrățișa mormântul proaspăt acoperit, care i-a răpit tovarășul și prietenul drag.
     Femeia a rămas înlemnită, simțea că nu se poate mișca din loc, parcă picioarele-i prindeau rădăcini. În viața ei nu a văzut atâta durere și suferință într-un singur om.
     După un timp Bătrânul a tăcut brusc.
     Femeia l-a ajutat să se ridice și l-a condus în camera din cabană.
     – Era în vârsta, Frank! – încerca să-l consoleze, dar nu găsea cuvintele potrivite. Nici nu există cuvinte potrivite pentru a alina durerea în sufletul Bătrânului. A rămas singur pe lume.
     Bătrânul nu a răspuns, parcă nu auzea ce i se spune, sau daca a auzit nu i-a acordat atenție, în gând era departe, împreuna cu Ajax.
     De atunci, pe Bătrân nimeni nu l-a mai auzit vorbind, niciodată.
     Cu inima grea Femeia l-a lăsat pe Bătrân la cabană și s-a întors în sat cu gândul ca în ziua următoare se va întoarce cu primarul și oameni din sat, să-l ajute pe Bătrân să se mute în azil. Iarna se apropie cu pași repezi, în orice clipă pot începe ninsorile, și atunci Bătrânul ar rămâne singur, izolat la cabană pentru mult timp.

***

     În dimineața următoare, când au ajuns la cabană, l-au găsit pe Bătrân întins pe pat, cu privirea fixată pe un punct imaginar din tavan, lumina ochilor spartă. Pe fața prietenoasă a înghețat un zâmbet ștrengar, părea fără griji și mulțumit. Lacrimile din ochi, ca roua dimineții sub razele soarelui, începeau să se usuce.
     S-a dus după Ajax.
     În moarte, ca și în viață, Bătrânul și câinele nu puteau fi separați.

***

    „Să nu-ți fie rușine să iubești animalele. Să nu te simți rușinat dacă un câine este mai aproape de sufletul tău decât majoritatea oamenilor pe care-i cunoști personal.
     Profeți mincinoși și oameni proști, dezgustători, sunt cei care te condamnă pentru această afecțiune, și îți spun:
     – Sentimentele pe care le irosești pe câine le furi în detrimentul oamenilor. Ești o persoană egoistă și rigidă! – nu le băga în seamă.    Iubește-ți câinele, acest partener cu ochi strălucitori, curajos și fidel, care în schimbul prieteniei nu cere altceva – și mai mult – decât o mângâiere și eventual ceva de mâncare.
     Să nu crezi că un caracter slab și egoist te îndeamnă să iubești animalele. Și ei sunt frații noștri, au fost concepuți în același atelier ca noi oamenii, au inteligență și suflet, de multe ori mai complicat și mai sensibil decât al nostru.
     Lasă alții să o numească o slăbiciune dragostea ta față de animale, Tu doar plimbă-ți câinele și nu le băga în seamă!”  

Márai Sándor

*******

Jakab Zoltan,
Sighisoara, 18 Iunie 2016

 
Back to content | Back to main menu