Soarta unui caine abandonat - Anunturi caini de rasa de vanzare

Go to content

Main menu:

Totul despre cainele tau > Viata de caine




Soarta unui câine
 
     Numele meu este Sweetie, și sunt un câine mort.
     Povestea mea:
 
    Pe când eram doar un pui, te-am distrat cu poznele mele, și te-am făcut să zâmbești. Îmi spuneai că sunt copilul tău, și în ciuda câtorva papuci roase și fotolii distruse, am fost cel mai bun prieten de al tău. Întotdeauna când am făcut ceva „rău” îmi arătai degetul și îmi spuneai: „Cum ai putut să-mi faci așa ceva?” – după care mă rostogoleai pe spate și mă mângâiai pe burtă.
    Până am învățat să nu mai fac în casă, a durat ceva mai mult, fiindcă erai foarte ocupat la servici și eu foarte încăpățânat, dar până la urma am făcut-o și pe asta. Împreună! Îmi amintesc de nopțile când mă cuibăream sub brațul tău și Tu îmi încredințai toate visele și secretele tale, și eu simțeam că viața nu poate fi mai frumoasă!
    Împreuna am făcut plimbări lungi prin pădure, drumuri lungi cu mașina. Am împărțit înghețata – eu am primit doar coșulețul, fiindcă mi-ai spus că înghețata nu este sănătos pentru mine. Leneveam toata ziua în soare și așteptam seara când te întorceai acasă.
Până când ai început să te ocupi mai mult cu munca și cariera ta, și între timp să-ti cauți o „pereche” printre oameni. Te așteptam cu nerăbdare să te întorci seara acasă, ți-am alinat durerea provocată din dezamăgiri, niciodată nu te-am mustrat când luai decizii greșite, mă bucuram când veneai acasă, și când te-ai îndrăgostit din nou.
     Ea, Femeia ta, nu iubește câinii, totuși i-am urat bun venit în căminul nostru, am încercat să-i arăt afecțiunea mea și o ascultam ca pe tine. Am fost fericit, deoarece și Tu ai fost fericit. Apoi au venit pe lume puii de oameni, și ti-am împărtășit emoțiile, bucuria, extazul. Eram fascinat de pielea lor rozalie, de mirosul lor plăcut, inocența lor, și am vrut să-i păzesc și să-i răsfăț. Doar că ție și Femeii tale v-a fost teamă să nu le fac vreun rău, astfel cel mai mult timp am petrecut-o exilat într-o altă cameră, sau în căsuța mea din curte. Oh, ce mult mi-am dorit să-i iubesc și pe ei, să mă joc cu ei, să-i alint și să le fac să zâmbească. În schimb am devenit un „Prizonier exilat”.
   Cum creșteau copii, am devenit prietenul lor. Au învățat să umble ținând-se de blana mea, își băgau degețelele în ochii și gura mea. Îmi inspectau urechile. Primeam pupici pe nas. Se ridicau de pe jos ținându-mă de coada. Iubeam totul la ei, chiar și atingerea lor – pentru că mângâierile tale au devenit foarte rare –, și dacă ar fi fost nevoie, îmi dădeam viața pentru ei.
   În secret urcam în patul lor, ascultam problemele și visele lor, și împreuna așteptam cu nerăbdare zgomotul făcut de mașina ta când veneai acasă. Pe vremuri când te întreba cineva daca deții vreun câine, Tu scoteai mândru fotografia mea din portofel, și puteai povesti ore în șir despre mine. În ultimii ani la această întrebare răspunsul tău a fost un simplu și sec „da”, nimic mai mult, și schimbai subiectul discuției, parca ți-ar fi fost rușine să ai un câine ca mine. M-am transformat din „câinele tău” într-un „doar un câine”, și orice recunoaștere că mă ai a devenit ca un ghimpe în coastă pentru tine.
    Acum ai primit o oportunitate de lucru într-un alt oraș, și Tu cât și familia ta o să vă mutați acolo. Acolo unde nu este permis un câine în casă. Ai luat decizia corectă pentru familia ta, dar a fost un timp când eu eram singura ta familie.
**********
     M-am bucurat nespus de mult de plimbarea cu mașina, până am ajuns la adăpost...
   Mirosul de câini și pisici, mirosul de teamă, mirosul de disperare m-a pătruns până la suflet. Ai completat formularele și ai spus: „Sunt convins că o să-i găsiți o familie bună și iubitoare”. Doamnele de la birou au zâmbit cu o privire tristă. Ei știau la ce se poate aștepta un câine de vârsta mea într-un astfel de loc.
    Fiului tău trebuia să-i desfaci fiecare deget în parte de pe zgarda mea. Urla și plângea: „Nu! Tată, te rog! Tată, nu-mi lua câinele!”
Eu îmi făceam griji pentru el, și pentru lecția de viața pe care chiar acum l-ai predat: despre prietenie și despre loialitate, despre dragoste și simțul răspunderii, despre respect față de orice viețuitoare...
    Ca rămas bun m-ai mângâiat pe cap, evitând privirea mea, și ai renunțat politicos la zgardă și lesă. Ai un termen fix de respectat, acum am și eu unul...
    După ce ai plecat, cele două Doamne drăguțe vorbeau între ele, că Tu probabil știai de mult timp că te vei muta, ai fi avut timp destul să-mi găsești un cămin primitor și cald. Se uitau la mine, mă mângâiau și se întrebau: „Cum a putut face așa ceva?”.
S-au îngrijit de noi, aici, la adăpost cât de bine se putea. Am fost hrăniți bine, dar eu mi-am pierdut pofta de mult timp. La început alergam de fiecare dată la gratii când cineva trecea în fața cuștii mele, sperând că te-ai răzgândit și ai venit după mine. Că totul a fost doar un coșmar. Mai târziu, sperând, că vine cineva interesat de mine și mă salvează de aici, mă ia acasă. Când mi-am dat seama că eu nu am ce oferi față de puii sau câinii tineri aflați aici, m-am retras în colțul cel mai îndepărtat al cuștii așteptând o minune.
**********
     Într-o seara am auzit pașii ei.  Știam că pentru mine a venit. Am alergat după ea pe hol. M-a condus într-o cameră separată. O cameră fără ferestre, plăcută și liniștita. M-a ridicat pe masa, m-a scărpinat pe sub urechi, și mi-a spus că totul va fi bine. Simțeam că inima îmi pocnește de emoție, pentru ceea ce se va întâmpla acum. Dar simțeam și o ușurare nemaipomenită. Pentru „Prizonierul exilat” timpul s-a scurs. Stând în firea mea, am fost mai îngrijorat de ea, decât de mine. Sarcina ei era mai grea, simțeam asta, la fel cum am simțit orice modificare în starea ta de spirit. Ea mi-a pus cu blândețe un garou în jurul labei mele din față, stânga, în timp ce o lacrimă se prelingea pe obrazul ei, strălucind în lumina neonului din cameră. I-am lins mana, ca să o încurajez, așa cum îți făceam și ție când aveai nevoie de încurajare. Cu o singură mișcare experimentată a introdus acul în vena mea. Când acul m-a străpuns și lichidul rece a pătruns în corpul meu, am simțit o ușoară stare de somnolență și m-am întins pe masă. Am privit în ochii ei blânzi și am șoptit: „Cum ai putut să-mi faci asta?”
    Probabil cunoștea limba câinilor deoarece mi-a răspuns: „Îmi pare rău”. M-a luat în brațe și mi-a explicat că rolul ei este să se asigure că în curând o să mă aflu într-un loc mult mai bun, unde nu o să mai fiu ignorat și batjocorit, un loc al iubirii și al luminii, mult mai deosebit decât acest loc trist și sumbru pământean. Cu ultimele puteri mi-am mișcat coada și am încercat să-i dau de înțeles, cu acel „Cum ai putut să-mi faci asta” nu la ea m-am gândit.
    Tu ai fost, iubitul meu Stăpân, la tine m-am gândit! O să mă gândesc întotdeauna la tine și o să te aștept pe partea cealaltă al podului de curcubeu.
    Eu acum trebuie să plec...
************
    Vă doresc ca fiecare dintre voi să primească și să acorde așa o loialitate!
    Pământul ar deveni mult mai frumos, mai pașnic și mai locuibil!
 

 
Back to content | Back to main menu